Ţăranul şi teledetecţia

“A fost odată o Uniune Europeană care acorda subvenţii pentru agricultură, o Agenție pentru Păți și Intervenție în Agricultură, zgârcită când era vorba de plăți, și niște țărani care abia îţelegeau ce vrea Europa de la ei”.

Pentru că România avea „găuri” mari în harta cadastrală a terenurilor agricole, europenii ne-au sfătuit să facem fotografii din avion. Tehnic, acest soi de poze se numesc ortofotoplanuri. Prin septembrie 2006, toate terenurile agricole erau prinse în ortofotoplanuri. Apoi au început să fie chemaţi ţăranii să-şi identifice parcelele pe poze. Erau în nuanţe de alb şi gri şi, evident, la scară mare. Supravegherea identificării a căzut pe capul funcţionarilor APIA (Agenţia de Plăţi şi Intervenţie în Agricultură) care au mâzgălit pozele după indicaţii de genul „cam pe aici era terenul meu, nepoate”.
Pe teren, oamenii aveau indicii care sunau cam aşa: „lângă lanul de porumb al lui Vasile”, dar pe ortofotoplanul alb-negru nu aveai cum să identifici porumbul; „lângă liziera care fuse”, dar n-aveai cum să vezi pe poză cioturile care au mai rămas ca repere; „lângă drumul care trecea pe vremea CAP-ului”, dar drumul fusese, între timp, arat...
După acest soi de identificare, funcţionarii APIA au luat la control suprafeţele indicate ca să verifice amplasamentul şi culturile de pe ele cu cele declarate. Bineînţeles, în nici jumătate din cazuri n-au găsit pe teren ce schiţaseră în birouri.
Văzând că identificarea merge greu şi cum până nu punem ordine în terenuri europenii nu ne dau subvenţiile la hectar, funcţionarii Ministerului Agriculturii s-au gândit să apeleze la o tehnică mai performantă: de la avion au trecut la satelit - aşa numita teledetecţie.
Controlul prin teledetecţie este un control sintetic. Declaraţiile şi hărţile care conţin schiţele parcelelor pentru care fermierii au solicitat sprijin, se scanează şi se trimit contractorului extern care realizează controlul la nivelul întregii ţări.
Mai exact, pe baza radiaţiilor electromagnetice emise de plante şi de formele de relief, în mai multe benzi spectrale, sunt realizate imagini satelitare, culese în decursul mai multor luni de referinţă şi care cuprind informaţii referitoare atât la culturile existente, cât şi la suprafaţă, rezultând, în final, hărţi pe care fiecare tip de cultură şi fiecare formă de relief, care sunt identificate printr-o anumită culoare.
Scanările schiţelor fermierilor sunt, în continuare, comparate cu aceste hărţi. Cu ajutorul unui soft specializat, firma contractoare suprapune peste hărţile din dosar, hărţi colorate în care apar culturile în diferite faze de dezvoltare.
Dacă cele două hărţi se suprapun şi culoarea de pe harta satelitară corespunde culturii din declaraţia fermierului, toate bune şi frumoase, fermierul îşi primeşte toţi banii.
Însă dacă nu se întâmplă aşa, începe bătaia de cap...
Aberant: ţăranul trebuie să deseneze cu precizie milimetrică!
Fiecărei probleme detectate prin control i se atribuie un cod de neconformitate. Cele mai frecvente probleme depistate în urma controlului prin teledetecţie sunt legate de identificarea parcelei în cadrul blocului fizic, atât în ceea ce priveşte poziţionarea, dar şi dimensiunea parcelei, schimbarea destinaţiei culturilor, dar şi poziţionarea parcelei în alt bloc fizic.
”E o prostie ce ne pun ei să facem! Cum să ştiu eu să îmi desenez parcela de pământ? Ce eu sunt inginer? După ce că suntem amărâţi şi nu primim nici un ajotor de la stat ne mai cere să ne măsuram parcelele de pământ şi la milimetru.” Ne spune plin de indignare B. Ilie din comuna Peretu.
Practic, fermierul îşi schiţează cu roşu conturul parcelei pe harta primită de la APIA, care va fi comparată cu imaginea satelitară. Poziţionarea greşită înseamnă că parcela desenată de fermier se află ori mai la stânga, ori mai la dreapta, ori chiar în alt bloc fizic faţă de poziţia de pe harta realizată prin satelit (care este şi poziţia reală a parcelei), în condiţiile în care parcela schiţată de fermier pe un plan la scară ar trebui să fie cel mult tangentă cu cea din imaginea satelitară pentru a fi validată.
Iar, cum o mare parte de solicitanţii plăţilor pe suprafaţă sunt oameni simpli şi bătrâni, care nu îşi identifică parcelele după aria suprafeţei, forma geometrică sau numărul blocului fizic, ci după nume ale locului ştiute din bătrâni sau chiar după numărul de zile muncite pe o parcelă, este uşor de imaginat că le este, practic, imposibil să îşi deseneze parcelele cu precizie milimetrică.
Pe o hartă la scara 1:5000, o distanţă de un centimetru înseamnă, pe teren, 50 de metri. Cu alte cuvinte, dacă agricultorul şi-a schiţat parcela pe harta de la APIA cu chiar mai puţin de un centimentru mai la stânga decât se află în realitate, există o mare şansă ca acesta să fi desenat, de fapt, parcela unui alt fermier, cultivată cu o altă cultură.
Astfel, chiar dacă omul declară că a cultivat porumb, rezultatul controlului prin satelit poate să arate că pe parcela desenată de el este cultivat grâu şi să rămână, aşadar, fără bani. Tot păgubit va fi şi fermierul care a schiţat corect parcela pe harta de la APIA, dar porumbul a răsărit mai târziu sau chiar deloc, iar satelitul a identificat un teren necultivat.
Ce a adus nou satelitul? Nişte hărţi cu culori specifice fiecărei culturi, să le suprapui parcelelor identificate pe hărţile din avion este muncă de Sisif. Şi, ca nebunia să fie şi mai mare, teledetecţia s-a făcut anul trecut la vremea când seceta arsese toate culturile, aşa că identificarea după culorile specifice nu se poate face. Până şi bătrânii de la ţară au înţeles cum stă treaba cu satelitul: „Cum, taică, să-mi vadă mie porumbul din cer, dacă pe arşiţa aia a crescut până la genunchiul broaştei?”, dar Ministerul Agriculturii n-a renunţat, încă, la „soluţie”.