Şocul tardiv al muritorilor de rând

În cuvinte simple, fără metafore şi înţelesuri ascunse, pentru că sunt destui care o fac, suntem cu toţii de acord că suferinţa, umilinţa şi sărăcia nu are nimic frumos, nu te înalță spiritual şi nu te face mai optimist. La fiecare pas se zăresc siluete ofilite, tineri, bătrâni şi mame, parcă măcinate pe dinăuntru, ce îngroaşă rândurile muritorilor de foame. Îndrăznim să credem că poate vom înţelege cum ne irosim vieţile, lăsându-ne manipulaţi, îndoctrinaţi şi minţiţi de proprii noştrii conaţionali, de oameni în care cu bună ştiinţă ne-am pus încrederea şi speranţele. Şi toate acestea pentru că nu avem curaj şi forţă, iar când ele există este mult prea târziu. Se cheamă laşitate, lene, indiferență sau instinct de turmă, atunci când tolerăm batjocura de zeci de ani. Oare ne-am pierdut obişnuinţa de a gândi?
Este tardiv să ieşi în stradă după ce jaful s-a comis, un jaf făţiş şi care dacă la început a debutat timid, ponderat, în timp a luat proporţii monstruoase. Ne şocăm uneori când bunicii ridaţi, istoviţi şi cocoşaţi de muncă sunt închişi pentru că refuză să respecte hotărâri ale justiţiei cumpărate, care îl lăsă fără pământul moştenit. Dar ridicăm din umeri când hoţi cu funcţii înalte şi imunitate, acţionează după propriile legi, trag sforile în politică şi jefuiesc în văzul tuturor, încalcă legea şi au manifestări tiranice. Ce ţară avem şi cum să trăim cu această indiferenţă?
Au curs tone de cerneală despre spitalele noastre pline de gândaci, cu instrumente şi instalaţii vechi, în care vii cu o bolă şi pleci cu mai multe! Mai trebuie să ne amintim că sunt oameni bătrâni care nu au bani de medicamente, doctori, asistente şi că sunt deja condamnaţi? Că mulţi trăiesc doar cu o pâine şi cu puţin noroc un iaurt? Că statul i-a umilit încât au ajuns să se târască în stradă, să-şi strige nemulţumirea cu ultimele puteri?
Ce face românul care s-a bucurat la o pungă de zahăr, 3 lei şi o sticlă de ulei? Mănâncă iarbă! Stă la taclale în cârciumă sau cu zilele la cozi uriaşe să atingă moaştele unui sfânt şi de-abia când foamea este prea mare, când nu a mai rămas nimic, se revoltă...!
De ce această bătaie de joc generală? De ce să nu trimitem minţile sclipitoare să ne reprezinte afară şi acceptăm oameni care ne fac de râs ca simboluri ale României peste hotare, o agramată a unui părinte vulgar, un cioban milionar, îngâmfat şi incult, un extremist bolnav de conspiraţii, foste Miss-uri ce-şi învaţă mecanic discursuri politice...
Ce va rămâne din noi după „adevăratele reforme”? Vom căuta prin gunoaie şi ne vom hrăni cu resturi europene expirate, la preţuri mai mult decât impozitate?
Săraca țară prădată! Am lăsat-o într-un sertar prăfuit împreună cu verticalitatea, curajul, mândria şi identitatea. Am închis ochii şi nu ne pasă că oamenii mici de azi sunt cei care îngroapă ce ar putea fi OAMENII MARI de mâine, viitorul.
Poate că prin nepăsare am ajuns săraci, neputincioşi şi străini în propria ţară. Revolta, şocul şi zvâcnirea de acum rămân doar acţiuni tardive...