Mai e mult până departe?

Atunci când vine vorba de lunga tranziţie sugrumată de eterna criză pentru a ne apuca cu disperare de ce ne-a mai rămas pe noi, îmi vine în cap celebra replică: “Mă, nene, mai e mult până departe!?” Nimic nu pare să reflecte mai bine starea actuală a românului. O stare amară, de saturaţie, unde o discretă acidulare poate duce la răbufnirea maselor, unde urmările pot fi distrugătoare, dacă luăm în calcul câtă ură şi furie au acumulat românii în ultimii 10 ani, faţă de fomista clasă politică. Mai rămâne de văzut şi cine va îndrăzni să rupă pisica-n două, căci în cele mai multe cazuri unii s-au ales cu capul spart şi alţii au avut de profitat. Doar geme ţara de oportunişti...
Cât priveşte sindicatele, acestea au arătat că sunt nu doar impotente, dar li se şi îndoaie de sărăcia românilor. Tot ceea ce fac nu-i decât figuraţie, de ochii prostimii care încă mai crede în forţa sindicală. Adică să crezi în sindicatele „arvunite” politic nu poate fi decât o naivitate fără leac. Când sindicatul are la suflet un partid, în buzunar un altul şi sub bocanci ce a mai rămas din plaja politică, protecţia socială nu-i decât o izmană fluturată undeva pe culmea ipocriziei, în bătaia sorţii.
Şi unde mai pui că atunci când purceaua e moartă în cocină se găseşte unul care, pe vreme de austeritate, vrea să arate ce mână largă are pentru binele naţiunii. Aşa se face că, atins de briza populismului, preşedintele Băsescu a făcut public faptul că până la sfârşitul anului îşi va dona toată leafa într-un fond de solidaritate. Mai că-ţi vine să verşi o lacrimă pe gratis... Diferenţa este că preşedintele poate trăi confortabil şi fără remuneraţie, în vreme ce pentru bugetarul care îşi duce existenţa mizeră din salariul minim pe economie, tăierea unui sfert din venit poate însemna, în doar câteva luni, şi pierderea locuinţei.
Cât priveşte comparaţia aberantă a preşedintelui legată de subţierera lefurilor baştane ale unor bugetari, nu o pot cataloga decât ilară, dacă nu chiar batjocoritoare. De pildă, tăierea a 25 la sută dintr-un venit de 4.000 de lei, ar însemna că respectivul bugetar ar mai rămâne cu 3.000 de lei, adică suficient cât să trăiască aproape la fel de bine. Ceea ce n-am înţeles este de n-au fost rase sporurile de merit, al căror cuantum ajunge să fie şi peste jumătate din salariul de încadrare. Probabil, nici nu mai este ceva de înţeles în ţara asta...
Nu acelaşi lucru se poate spune despre acel bugetar care lucrează pe salariul minim şi care, după o diminuare cu 25 la sută a venitului, ar mai rămâne doar cu bani de pâine, ţigări şi de restul lumânări. Mai dureros şi nedrept ar putea fi faptul că nici salariul minim pe economie nu mai este azi un venit „garantat de stat”, aşa cum s-a stipulat în lege, câtă vreme guvernanţii au reuşit să-l mătrăşească şi pe acesta, fără să aibă vreo greaţă.
Este drept că avem o gaură de acoperit, care a fost făcută pe minciuni cu privire la faptul că ţara noastră are o creştere economică înfloritoare. Au trebuit să vină cei de la FMI pentru a ne da un bobârnac peste nasul care ne-a cam crescut, iar acum încercăm s-o scăldăm cu măsuri disperate de jepcuire a populaţiei, doar-doar vom reuşi să obţinem un deficit bugetar de 4,4 la sută din PIB, prin 2011. În caz contrar, în lipsa măsurilor luate de Guvern, deficitul bugetar ar fi de 9,1 la sută în 2010, fiind nesustenabil. Ceea ce se omite, însă, este tocmai faptul că românului, de cel puţin 10 de ani, i se tot cere să strângă cureaua, iar acum constată că s-a ştrangulat degeaba în tot acest timp. Uite d-asta românul se tot întreabă retoric dacă mai este mult până departe… De fapt, cu asta şi rămâne.